Eric

Pentru ca am in sfarsit un pic de timp liber, incerc sa arunc cateva randuri, scrise in graba. Nu sunt surlele si trambitele pe care mi le-as fi dorit, dar fotografiile vor vorbi ele si pentru mine.
Sambata, 12 Martie, la ora 9 si 12 min dimineata, Eric Draguleanu s-a hotarat in sfarsit sa isi faca intrarea in lumea noastra. Cu 3,555 kg si 51 cm inaltime (sau mai degraba lungime avand in vedere ca deocamdata stam mai mult pe spate), Eric e cat se poate de sanatos si de frumos. Iar zambetul sugubat pe care ni-l ofera cand ii cantam sau ii vorbim ne umple inimile.

Un pic de febra, o mica infectie la buricel care deja e pe cale sa treaca, ne-au asigurat cateva prime nopti de nesomn. Acum doarme ca un inger ce e, si ma grabesc sa uploadez si pozele, nu de alta dar parca vad ca se trezeste si iar nu reusesc sa termin postul.

Obositi? Un pic.
Fericiti? Mai mult nu cred ca se poate.
Mandri? De nu ne mai incape pielea.

Inchei abrupt si promit ca revin cu o poveste spusa mai pe indelete, lasandu-va deocamdata sa va delectati cu cele cateva poze.

P.S.
Nu stiu de ce, pozele apar in post taiate. Dar cu un click pe poza se deschide intreaga.

Din Golf. Iarasi.

Pentru ca atunci cand apune soarele si se aprind luminile la casele de peste golf, e al naibii de frumos acolo, mai mergem, asa, din cand in cand. Sa mancam un hamburgher cu soia, o negresa cu inghetata si sa cascam gura la ce frumos apune soarele printre nori. Si sa facem poze cu gravida, ce deh, mai e un pic si nastem, si parca vad c-o sa-mi fie dor de burtica ei.
Asa ca uite inca niste poze, tot din golf, si tot cu gravida.
In rest? Mai nimic.

Din Golf.

De scris, n-am mai scris pentru ca nu prea am ce povesti. Zilele trec frumos si la fel, soare, plaja, caldura, tantari, scris la carte, mangaiat burtica, plimbari seara prin oras, trezit dimineata, iar scris la carte, iar plaja…

Am facut in schimb niste poze. Si parca-s prea frumoase ca sa nu le pun aici. Asa ca… Fara nici un alt “further ado”… Cam asa arata golful din Itacare, seara. Si cam asa arata Astrid si Eric.

Pana data viitoare, sau pana la urmatoarele poze, va lasam si va salutam, de aici, de la caldura… Noi trei.

Ciao!

Hai sa-ti arat Itacare-ul noaptea…

Ziua, pare batran, mucegait si destul de sarac. Mai ales ochiul de orasean obisnuit mai degraba cu aglomeratia si galagia, celui obisnuit sa umble in fiecare zi printre cladirile de sticla si beton, ori printre sirurile interminabile de masini lucioase claxonand sinistru, poate vedea oraselul asta ca pe un loc uitat de lume, sarac si plictisitor. Case mici, arareori cu mai mult de un etaj inaltime, peretii albi stralucitori sau viu colorati sunt in mare parte murdariti de o nesuferita igrasie adusa de aerul sarat al oceanului. Mai ales pe strazile mai putin umblate de turisti, acolo unde localnicii nu castiga suficient cat sa isi si intretina locuintele. Caci Itacare-ul e un orasel sarac. Ceilalti brazilieni, mai ales cei din orasele mari, unde viata de tip occidental, agitata a devenit vazuta ca fiind un rau necesar, spun despre cei de aici, din Bahia, ca sunt puturosi si ca nu le place decat sa stea degeaba toata ziua, sa cante si sa daneze. Si poate ca e adevarat, mai ales ca aici, aproape toate magazinele se inchid la “meio dia”, asta insemnand miezul zilei, si nu se mai deschid decat pe la 3, iar unele chiar abia la patru, cand arsita soarelui s-a mai domolit. In general in Brazilia pauzele de masa sunt pastrate cu sfintenie, chiar si in Fortaleza, care e un oras cu mai multi locuitori decat Bucurestiul, pauza de maza dureaza intre o ora si jumatate, pana la doua. Aici insa, in Itacare, pauza pare mai importanta decat munca.

Oamenii pe strada sunt simpli si frumosi, zambesc, si ii vezi mergand agale, de colo colo, fiecare in treaba lui. Aici nimeni nu alearga, poate doar copiii. Oamenii iti zambesc la tot pasul, sunt relaxati si nu pot sa nu fac o comparatie cu incruntaturile obosite de griji ale oamenilor din orasele europene. Aici oamenii sunt departe de a fi instariti, si totusi, pe fata lor se vede orice, numai grija zilei de maine nu.
E plin de oameni de culoare, fapt care intareste senzatia de exotism al locului, mai mult poate chiar si decat palmierii. Cei care nu au pielea neagra sunt in marea lor majoritate turisti, fie ei brazilieni ori americani sau europeni. Nu mai putin exotici sunt surferii internationali, cei care s-au mutat aici de luni de zile, si unii chiar de ani intregi. Ii recunosti imediat dupa parul impletit tip “rasta”, pielea arsa de soare intinsa peste muschii bine conturati de la sport si aspectul inconfundabil de hippie lipsit de griji.


Fiind un oras turistic, e plin de magazine de tot felul, mai ales strada principala, pe numele ei Pituba. Magazine de haine, suveniruri, articole pentru surferi ori agentii de voiaj care organizeaza tot felul de tururi prin imprejurimi. Zeci de restaurante unde poti manca orice de la cartofi prajiti la salata de legume cu pui si fructe, servita intr-o jumatate de ananas, sau mancaruri sofisticate frantuzesti, bineinteles destul de scumpe si evident la restaurantul unui francez. E un loc unde poti gasi chiar si falafel, loc pe care toata lumea il lauda, si pe buna dreptate. Marea majoritate a restaurantelor si magazinelor, au firme pictate simplu dar pitoresc cu pensula pe o bucata de lemn. Peste tot sunt “pousadas” adica pensiuni, care acum, in plin sezon sunt ocupate toate.

Nu cred ca tot orasul numara mai mult de 20-30 de strazi. Poate 50, nu le-am numarat. Dar stiu ca il poti traversa dintr-un capat in altul, asa, mergand catinel, in maximum jumatate de ceas, si asta daca mai si casti gura prin vitrine sau la frumusetile locale.



Aspectul de care pomeneam la inceput, simplu, saracios, se schimba complet odata cu caderea serii. Racoarea incepe sa se faca simtita (ma rog, pe undeva pe la 25 de grade minim, in toiul noptii) si magazinele care in mare parte a zilei sunt inchise, isi aprind luminile. O multime de oameni care ziua au fost fie pe plaji, fie ascunsi prin case, umplu acum strazile, se foiesc de colo-colo prin magazine ori restaurante si fac pe turistii.

De la Tiririca la Itacare, via Fortaleza

Ok, recunosc. Au trecut aproape 45 de zile de cand am scris ceva pe blog. Insa avand in vedere ca de atunci s-au petrecut o multime de lucruri, inclusiv acela ca am calatorit aprozimativ 3000 de km, am cheltuit mai mult de doua treimi din banii stransi si am vazut ultimul Harry Potter, as zice ca avem oarece scuze pentru aceasta lunga absenta.
Si pentru ca mi-ar lua multe pagini sa povestesc tot, asa dintr-o data, o sa ma zgarcesc acum doar cu un rezumat si cateva poze, nu fara promisiunea de a reveni (curand) cu detalii.


Asadar, in ordine cronologica, de cand ziceam ca “todo bem na praia Tiririca” s-au petrecut urmatoarele:

In primul rand ne-am mutat. Iarasi. Casuta pe care o inchiriasem la sus-amintita Tiririca era cam mica, cam intunecoasa si cam bantuita de tantari pentru doi oameni. Asa ca pe la intai ale lui Noiembrie ne-am strans (din nou) catrafusele si ne-am mutat intr-un casoi cu doua dormitoare, din care unul la etaj, cu aer conditionat, doua bai si doua terase, tot langa ocean, dar in Itacare.

Cam dupa o saptamana de stat in noua casa, ne-am facut iarasi bagajele, de data asta doar o parte din ele, si am plecat la Fortaleza sa cumparam un apartament. Nu prea ne-a venit la indemana sa o luam iarasi la picior, dar cum Brazilia nu prea stie ce-i aia criza, aici preturile proprietatilor cresc intr-o veselie, asa ca nu prea ne permiteam luxul sa mai lenevim prea mult. Iarasi aeropoarte, avion, oboseala, carat bagaje, schimbat avion, taxi, cautat hotel, nu gasit hotel, cunoscut un baiat amabil care ajutat gasit hotel, imprietenit cu baiat…


Despre de ce tocmai Fortaleza, si aventura de a avea de a face cu agenti imobiliari, proprietari, avocati si traducatori intr-o tara straina, unde toata lumea vorbeste o limba pe care noi abia incepem sa o intelegem, o sa povestesc mai pe larg intr-un post viitor. Important de spus aici e ca am gasit pana la urma un apartament, si dupa o gramada de bataie de cap am reusit sa intram in posesia lui.



Acum ne-am intors in Itacare, in casuta care a inceput deja sa fie “acasa” si am revenit la programul stabilit, adica la a ne petrece timpul intre plaja si lenevit in hamac, citit si plimbat prin oras. In casuta asta o sa stam linistiti pana la anu’, prin noiembrie cand cel mai probabil o sa ne mutam in Fortaleza.

Si un ultim si poate cel mai important lucru, burtica bunei mele sotii creste si ea precum Fortaleza, scuzati comparatia. Adica mare si frumoasa. Eric a inceput sa dea intr-una din maini si picioare spre bucuria ma-sii asa ca ideea ca vom fi in curand parinti devine tot mai concreta, mai palpabila. Sa cuprinzi pantecul mamei cu amandoua mainile si sa simti cum undeva inauntru pulseaza si misca si loveste un mic “tu”, e o chestie pe care cred ca numai cine a experimentat-o o poate intelege. Iar cand maica-sa rade ca un copil de fiecare data cand Eric vrea sa isi faca simtita prezenta… Nu pot sa spun decat ca abia astept sa facem cunostinta, eu si Eric.
Cu promisiunea de a reveni curand cu mai multe detalii, semnez si va salut din Itacare.

Todo bem na Praia Tiririca

Carevasazica, dupa doua saptamani de stat in Piracanga, ne-am mutat mai spre oras, mai precis la Praia (a se citi “plaja”) Tiririca. Povestea e un pic mai lunga si cu ceva peripetii, asa ca o iau pe indelete, si incep ca tot omu’ cu inceputul…

Piracanga e un loc minunat. Natura e la ea acasa, despre liniste si valuri si animalute am tot scris, oamenii sunt linistiti si frumosi si ei. Insa drumul lung si greu spre oras ne-a facut sa ne gandim mai bine daca vrem sa ramanem acolo, avand in vedere ca in cateva luni asteptam intre noi un sufletel. Pe care, ca tot veni vorba, o sa-i zica asa, neoas romaneste, Eric. Romaneste ca pe ma-sa si tac-su.
Deci, revenind, intr-o buna si frumoasa dimineata de Octombrie, am pornit catinel pe jos de-a lungul plajii, noi doi, Florian si Andreea, spre Itacare. Am parcurs cei 6 kilometri cam in 2 ore. Nu ca m-as plange, oceanul, valurile si nisipul plajii pustii au facut drumul nu numai sa para mai scurt, dar si placut, desi trebuie sa recunosc, ne-au durut un pic talpile de la atata mers.
In Itacare am inchiriat o masinutza cam veche si folosita intens, pe care dupa ce a condus-o Florian cateva ceasuri, i-a inmanat-o lui Astrid, care nu a mai condus de circa o gramada de ani de zile. Si uite-asa, cu Astrid la volan, am pornit spre Ilheus, sa rezolvam un CPF-ul. Asta e un soi de numar social, fara de care nu poti cumpara mai nimic in Brazilia, poate doar mancare si tutun. Cladirea respectiva era cat se poate de inchisa, asa ca am bombanit fiecare ce ne-a venit pe limba si am pornit mai departe, sa facem ceva cumparaturi, lucruri care nu se gasesc in Itacare, cum ar fi detergent ecologic. Numai ca aici ne astepta iarasi o surpriza, si anume in oras era o sarbatoare. Ca asa-s Brazilienii astia, se spetesc cu munca mai mult odinindu-se, si au sarbatori de tot felul mai in fiecare luna. Asa ca in oras mai totul era inchis. Din lipsa de optiuni ne-am resemnat, am bagat in noi niste inghetata ieftina si buna si am pornit inapoi, spre Piracanga.


Am ajuns seara, destul de obositi, asa ca am papat si am facut un binemeritat nani.
A doua zi am luat-o de la capat, de data asta doar eu si buna mea sotie Astrid, care intre timp s-a metamorfozat intr-un oarece sofer experimentat. Cu mai putin stres de data asta, (exceptie notabila facand drumul ce leaga Piranga de restul lumii, drum plin de gropi si balti) am ajuns in Itacare, unde am parcat frumusel masina si dupa ce ne-am rezervat 3 zile la o mica dar dragutza pousada din oras, am pornit sa cautam ceva de inchiriat pe termen lung. Cu o seara inainte am tinut mare consfatuire familiala, in urma careia am decis, in intelepciunea noastra, ca oricat ne-ar placea Piracanga, nu merita sa riscam, mai ales ca momentan nici macar moasele care au ajutat-o pe Laura nu erau in sat si nici nu se stia cand si daca mai vin.

Si uite-asa am vazut vre-o doua apartamente, destul de ok ca si cost, dar total ne-ok ca si aspect si mai ales locatie. Mici, pline de igrasie, inghesuite si taman in mijlocul orasului. Mai ales eu, imi doream mai degraba un sat, ceva care sa semene macar cat de cat cu Piracanga. Imi doream natura, plaja, ca doar d-aia am fugit de acasa. Ma rog nu numai de-aia, dar a fost si asta un motiv printre primele pe lista noastra. Destul de dezamagiti de ofertele din oras, am pornit sa ne plimbam, convinsi ca o sa gasim ceva, poate intr-unul din satele vecine. Desi pentru a putea trai intr-un sat ar fi trebuit sa ne cumparam o masina, ceea ce nu tineam musai, cel putin deocamdata.
Tot plimbandu-ne, am ajuns la una din multele plaji din Itacare, si anume Praia Tiririca, unde ne-a apucat instantaneu oftatul. Oftat din ala cu jind. Pentru ca odata ajunsi pe plaja asta, tot ce puteau cuprinde ochisorii nostri era ca prin filmele cu miliardari excentrici. Un golf micut, batut de valurile inspumate ale oceanului, cu un aer intim, inconjurat de stanci pe care vegetatia creste in voie, cu o multime de palmieri si cocotieri care isi ofera cu generozitate umbra… Si mai uimiti am fost cand am vazut pousadele (pensiuni, in limbaj bastinas). Pe stancile care inconjoara golful, sunt construite mai multe bungalow-uri si pensiuni (vre-o 4 sau 5 am numarat noi). Rustice dar foarte dichisite, inconjurate de niste gradini de inspiratie japoneza, cu podulete si poteci pietruite care serpuiesc printre palmieri si tufisuri, cu felinare ascunse in iarba care se aprind seara, cu turisti lafaindu-se in hamace sau sorbind tacticosi dintr-un pai infpt intr-o nuca de cocos bine racita, ce mai, deja simteam cum incepe sa ne roada invidia aia mare.
Asta pana cand, mai mult de curiozitate, am intrebat o tanti cam cat costa pe aici o noapte. Norocul nostru a fost ca domnisoara respectiva, domnisoara ciocolatie si careia daca i-as fi facut o poza, multi dintre prietenii mei stiu ca ar ofta indelung, domnisoara respectiva ziceam, nu prea a stiut sa ne dea detalii, asa ca ne-a condus la altcineva. Si spre surprinderea si bucuria noastra, dam nas in nas cu o alta tanti, de data asta cat se poate de blonda, de inalta si de atletica, si cat se poate de Belgianca, care in cea mai corecta engleza posibila, incepe sa ne spuna tot ceea ce voiam sa aflam. Si una peste alta, jumatate de ceas mai tarziu, realizam ca ideea de a ne inchiria aici o casuta pentru un an, nu e chiar asa utopica. Mai scump ca in Piracanga cu siguranta. Dar realizabila.
Ne-am despartit de tanti belgianca, urmand sa ne gandim, ea la cat sa ne ceara, noi daca vom vrea intr-adevar sa stam aici un an, si promitandu-ne reciproc ca mai vorbim maine. Dar numai vre-o 10-20 de minute mai tarziu, dupa o alta sedinta familiala tinuta pe o bordura de langa plaja, in timp ce un baiat ne spala tacticos si cu graba tipica braziliana masina, am hotarat ca merita toti banii, mai cu seama ca odata-n viata e gravida maica-sa mai sus-numitului Eric. Si cam asa luam noi deciziile, mai mult cu ce simtim decat cu ce gandim.
Plaja asta de-i zice Tiririca, e un soi de compriomis perfect intre natura si civilizatie. Intre ce am visat noi aproape un an ca va fi Piracanga si nevoile unei viitoare mamici. Nu numai ca avem curent si internet in casa, dar orasul e la 3 minute de mers pe jos, asa ca in cateva clipe ni s-au spulberat toate grijile adunate peste zi. Ramanea doar grija banilor. Caci odata cu venirea iminenta a sezonului de varf, si avand in vedere peisajul, locatia si toate cele, ne imaginam cu teama-n gat ca tanti belgianca o sa ne cam ceara peste bugetul nostru.



Ne-am intors a doua zi, am mai descusut-o pe tanti Neli-Belgianca de ceva detalii, ne-am uitat unu la altul si ne-am spus din priviri ca da, mai ales ca spre (iarasi) surpriza noastra, ne-a cerut cam jumatate din ce ne imaginasem noi si din ceea ce convenisem sa dam. Si ca sa o scurtez, acum stau in hamac, cu plaja la mai putin de 50 de metri sub mine (casa pe care am inchiriat-o e ceva mai sus, pe stanci) si scriu aceste randuri, cu speranta (desarta cred) ca nu o sa primesc via gand prea multe injuraturi invidioase. Astrid se lafaie si ea in celalalt hamac, tot felul de pasari isi exerseaza glasurile prin copacii din jur, briza adie, valurile sunt albastre… (acum stiu sigur ca mi-am lut ceva injuraturi, sau macar niscai degete ridicate).

Casuta desi e mica, cam cat o garsoniera, are bucatarie, aragaz, frigider, televizor si foarte important, plasa de tantari la pat, pentru ca atunci cand vrei sa stai inconjurat de natura, trebuie sa accepti odata cu ea si tantarii care abia asteapta sa-si ia si ei masa. Dar avand in vedere ca mai toata ziua suntem fie la plaja, fie pe terasa, in hamace, nici nu cred ca aveam nevoie de spatiu mai mult in interior. Terasa mai degraba mi-as fi dorit sa fie un pic mai mare, dar una peste alta, nu cred ca ne puteam dori mai mult.

Si-uite asa, ni se serveste inca odata lectia, conform careia, oricat ne-am zbuciuma noi, ca biete fiinte umane ce ne aflam, nu avem nici un control asupra lucrurilor care ni se intampla. Ne place sa traim cu iluzia ca nu-i asa, putem controla cat mai multe, si pe cei din jur daca se poate, dar io unu zic ca ne cam imbatam cu apa rece de izvor. Si lectia sus-amintita mai zice ca mai mult, atunci cand privesti problemele cu detasare, solutiile apar, mai devreme ori mai tarziu. Servite frumos pe tava, numa’ sa le vezi si mai ales sa nu le ignori, incurcandu-te in prea multe calcule, socoteli si alte chestii inutile carora noi oamenii obisnuim sa le spunem “precautii” si “pragmatism”. Caci da, am visat luni de zile ca o sa traim si o sa nastem in Piracanga. Si iarasi da, ajunsi acolo, am descoperit cu ciuda ca ne lipsesc una alta si oricat de superb era locul, ne-a devenit repede clar ca poate nu e pentru noi. Dar in afara de a decide ca trebuie sa gasim un alt loc, si in afara de faptul ca ne-am dorit sa nu fie intr-un oras, ci cat mai in natura, uite ca universul, dumnezeu, arhanghelul Popescu, sau cum vrea fiecare sa-i zica, ne-a oferit repejor mai mult chiar decat ne-am fi imaginat ca putem gasi. Un loc aproape la fel de linistit ca Piracanga, cu aproape la fel de multa si salbatica vegetatie ca acolo, o casa mai maricica si mai bine utilata decat ce am fi avut in Piracanga, dar langa oras, langa un magazin sau mai multe, mai aproape de plaja si cel mai important, langa un medic, pe care apropo, am si vizitat-o azi. A controlat-o pe viitoarea mamica si putem sa anuntam cu bucurie ca totul e in parametri.
Deci una peste alta… Todo bem na Praia Tiririca!

Segunda semana in Piracanga

S-ar zice ca se cer niste scuze . Am povestit prea putin, telegrafic chiar, am fost zgarciti cu detaliile, am scris putin si in graba. Poate pentru ca aici timpul trece altfel, nimic nu te indeamna sa te grabesti, doar bip-urile orologiului care imi atarna inutil la mana imi aduc aminte asa, din cand in cand, ca s-a mai scurs un ceas. Linistea din padure, imensitatea albastra a cerului si a oceanului ne-au furat atentia, sapte zile au trecut ca sapte ceasuri si, furati de piesaj, uitam sa mai scriem si acasa. Si cum-necum, o saptamana s-a furisat asa, hoteste.
Asa ca ne-am decis sa dedicam intreg postul acesta Piracangii. Sa povestim pe indelete ce si cum e aici, ce inseamna sa traiesti intr-un sat ecologic, cu bune si cu rele.

Carevasazica, Piracanga e un sat ecologic. Adica un loc in natura, drept in miezul ei, practic in salbaticie, in mijlocul unei paduri sub-tropicale, unde o mana de oameni si-au construit niste case, (si ele tot din materiale ecologice) si traiesc asa, linistiti, departe de zbuciumul de la oras. Casele sunt la cel putin 50 de metri una de alta, iar vegetatia mai mult decat bogata le tine ascunse una de alta, si te face sa te simti practic singur in mijlocul padurii, mai ales ca in afara de pasari si insecte nu se aude mai nimic altceva. In prima noapte am avut chiar un mic soc, intunericul accentuand destul de puternic senzatia de izolare. Deh, urechi de Bucuresteni invatati cu traficul si cu vecinii care-si mai dau cate o gaura prin vre-un perete.
Pentru ca e ecologic, satul e aproape in totalitate independent de ceea ce inseamna civilizatie. Curentul de exemplu, e furnizat de niscaiva panouri solare (fotovoltaice mai precis) care se incarca destul de repede si bine avand in vedere ca aici soarele e puternic mai tot anul. Mai greu e cand sunt 2-3 zile inorate la rand (se mai intampla, mai ales ca aici, teoretic, e inca primavara) si, mai ales intr-o casa cu mai multi locatari bateriile se golesc mult mai repede. Si atunci trebuie sa faci economie. Economie adica nu numai sa stingi fiecare lumina in urma ta, dar si sa te gandesti de doua ori inainte sa iti pui vre-un laptop sau acumulatorii de la camera foto la incarcat. Becurile in camere sunt d-alea pentru zgarciti (a se citi economice), si pana si frigiderul merge cu 12 volti.
Fascinanta e insa linistea care te inconjoara. Simti pur si simplu cum peste tot in jurul tau padurea vibreaza de viata, te legeni in hamac si e imposibil sa nu uiti de orice grija pe care crezi ca o ai. Nici macar nu-ti vine sa mai pui mana pe o carte. Nu de putine ori, m-am surprins ca stateam, asa pe o parte, de vre-o juma’ de ceas, privind la frunzele verzi ale unui copac si fara sa gandesc la nimic.

Un sat ecologic inseamna si cateva compromisuri. Drumul spre cel mai apropiat oras, Itacare (despre care o sa povestesc in alt post) desi nu e foarte lung, e cat se poate de plin de gropi si hartoape care probabil distrug orice masina care nu e facuta pentru asta. Iar cand ploua, noroiul si baltile te fac repede sa te gandesti de doua ori daca vrei intr-adevar sa pleci la drum. Insa avand in vedere ca avem cu adevarat nevoie sa ajungem la oras doar o data la o saptamana sau chiar doua, pentru aprovizionare, uitam repede de hartoapele si baltile in care masina intra de multe ori pana aproape la jumatatea portierei.
Una din surprizele mai putin placute pentru noi a fost lipsa internetului. In general este internet in satul Piracanga, si desi nu merge ca acasa, e bunicel. Dar chiar cu o luna inainte de venirea noastra, Didier, proprietarul casei in care locuim a decis sa renunte la conexiunea de internet, pentru ca oamenii care locuiau acolo isi pierdeau mai toata ziua in fata laptopurilor, socializand mai degraba pe facebook decat bucurandu-se de natura din jur. Si pentru ca e casa lui, si pentru ca omului chiar ii pasa de toata treaba asta cu natura si izolarea, si-a taiat orice legatura cu civilizatia. Si cand zic “orice legatura” ma refer inclusiv la faptul ca nici telefoanele nu prea au retea in casa si imprejurul ei. Ori pentru mine care mai am din cand in cand ceva de lucru si pentru Astrid care vrea sa poata vorbi acasa, treaba asta a fost initial mai greu de acceptat. Pana la urma s-a rezolvat si asta, doar ca trebuie sa mergem cca 100 de metri pana la Centru, unde in schimbul sumei de 50 reais pe luna (cca 20Euro), beneficiem si noi de net ca tot restul lumii din sat.

Despre Piracanga ca sat ecologic sunt multe de zis. O multime de lucruri sunt altfel, si e chiar interesant de vazut si de inteles cum o mana de oameni pot trai in mijlocul naturii fara sa o “deranjeze” cat de putin. Gunoaiele de exemplu, se sorteaza intotdeauna pe categorii (plastic, hartie samd). Resturile de mancare se depoziteaza in gropi speciale, unde acoperite de frunze uscate se transforma in timp in ingrasamant natural. Instalatia casei, intreaga tevaraie, e conceputa in asa fel incat tot ce producem noi acolo unde si regele merge pe jos, sa hraneasca bananierii din jurul casei. Pe de alta parte, avem norocul sa locuim in una din cele mai utilate case din Piracanga. Aici Astrid poate sa confirme cu mai multe detalii, mai ales in ceea ce priveste bucataria.

Si tot asa. Sunt multe de spus despre cum functioneaza o casa ca asta, dar nici noi n-am apucat inca sa le intelegem pe toate. Si sunt si mai multe de spus despre cum te face sa te simti un astfel de loc unde timpul se scurge altfel, unde activitate si a avea “o treaba” inseamna sa maturi terasa de nisipul care se aduna peste zi, sau sa faci de mancare, unde linistea te indeamna sa iti scotocesti asa pe indelete colturile mai putin umblate ale mintii, unde daca ai rabdare, descoperi tot felul de lucruri pe care le credeai uitate sau de care nu stiai mai nimic.
Cum spuneam, sunt multe de zis despre Piracanga, unde am ajuns destul de repede sa ma simt “acasa”, insa poate ar trebui sa ma opresc aici, mai ales ca de ieri, nu mai stam acolo. Ne-am mutat. Nu fara regret, a trebuit sa gasim alt loc, care sa ii semene pe cat de mult posibil, insa un loc in care avand in vedere ca burtica lui Astrid creste vazand cu ochii, sa ne simtim in siguranta atunci cand va fi sa nasca. Drumul greu pana la cel mai apropiat spital a atarnat mult in balanta, mult mai mult decat orice alt neajuns din Piracanga, cu care cu siguranta ne-am fi obisnuit mai devreme sau mai tarziu. Asa ca acum scriu din alt hamac, inconjurat de alti copaci si alte pasari, cu oceanul la doar 50 de metri distanta, insa aproape de un oras.
Si-acum, sperand ca v-am trezit curiozitatea, inchei asa, miseleste, nu insa fara promisiunea ca revenim cu detalii. Curand. Doar sa apuc sa fac si ceva poze de prin locul asta superb.

Primeira semana in Piracanga

E liniste. Foarte liniste si asta e bine. O pace pe care nu imi amintesc sa o mai fi simtit, decat poate in copilarie, cand alergam pe dealuri, asa, ca un copil fara griji ce eram si cand mintea nu imi era incarcata de atatea lucruri ca astazi. Si cand ascult mai bine, imi dau seama ca linstea asta e doar o aparenta. Peste tot in juru-mi se aude ceva. De fapt se aud o multime de lucruri. Si cu cat ascult mai mult, cu cat mintea mi se linisteste si mi se scutura de zgomotele infernale de la oras adunate in atatia ani de trait inconjurat de ele, cu atat aud mai multe. Si linistea se transforma asa, incet incet, in sunete. Fosnet si freamat linistit de frunze, ca un soi de cor pe mai multe voci, unele mai tare si mai des, altele parca mai piano si cu un ritm mai lent, dupa cum le spune vantul. Din cand in cand tipa o pasare, ca o soprana plina de ea si care vrea parca sa isi faca si ea simtita prezenta. Muste si tot felul de gaze zumzaie peste tot in jur, iar in fundal, vocea ca de bas a oceanului, un pic furioasa. Si toate vorbesc, asa intr-una, pentru ele si pentru cine se opreste sa le asculte.
Ma legan intr-un hamac, respir adanc si ma las invaluit de toate astea. Si apoi imi aduc aminte unde sunt. Sau mai degraba cine sunt, de unde vin. Ca locul meu nu e aici. Sau cel putin nu era pana mai ieri. Imi aduc aminte de pregatirile de plecare, de prieteni, despartiri si promisiuni, imi aduc aminte de drum… Dar sa o luam cu inceputul.

Care va sa zica am ajuns. In alta tara, in alta lume, in alt univers. Am mai vazut padure, am mai auzit gaze zumzaind, am mai vazut valuri. Si totusi, aici nimic nu este familiar, de la oameni pana la aerul pe care-l respiram.
Drumul cu avionul a fost lung si obositor, dar parca nu atat de greu de suportat pe cat ne-am fi asteptat. Bagaje multe si grele, aeropoarte, lume multa si grabita, stewardese cu zambet de plastic, au trecut toate pana la urma.
La Sao Paolo ne-au cules unchiul si matusa mea, care ne-au facut o primire calduroasa, si care au fost ingroziti de cele patru valize uriase ce ne insoteau. Desi eram morti de oboseala, am raspuns imediat ca “da”, atunci cand ne-au intrebat daca vrem sa vedem un pic orasul. Am traversat asa, in graba vreo 3 bulevarde carora le-am uitat numele, cu exceptia Bulevardului Paulista, pe care ni-l aminteam macar cu numele din nu stiu ce serial de-acum nu stiu cati ani. Desi ne-am plimbat ceva, trei bulevarde mari nu e mult, avand in vedere ca Sao Paolo are “doar” 18 milioane de locuitori. Si asta dupa socotelile oficiale, caci in realitate probabil atinge ca numar populatia Romaniei intregi. Cineva ne spusese ca este un oras foarte poluat, fiind atat de mare si aglomerat. Nici pe departe. Un aer foarte curat si placut ne-a izbit cum am iesit din aeroport. Un pic diferit de Bucuresti, unde simteam ca ma sufoc, ori de cate ori ma intorceam din vreo calatorie.
Dupa un foarte bine venit dus am fost la un restaurant, cu specific brazilian desigur, unde am mancat cea mai buna carne de vita din viata noastra. Auzisem ca aici carnea e altfel, ca e asa si pe dincolo, dar ne-a intrecut cu mult orice fel de asteptari. De fapt carnea era a sotului respectivei vaci. Am reusit sa dormim noaptea cateva ore bune, si dimineata am pornit-o catre alt aeroport, pentru a completa si ultima parte a drumului nostru. Iarasi valize, aeroport, avioane si stewardese, dar de data asta zborul a durat doar 2 ore, asa ca parca nici nu l-am simtit. In timp ce ne culegeam valizele in aeroportul din Ilheus, l-am vazut pe Florian si pe Razvan care ne faceau bucurosi cu mana. Ne-am intalnit in sfarsit, ne-am salutat si imbratisat si am pornit catre masina, care vai, era mai mica decat cea mai mare din valizele noastre. Am reusit cu greu sa indesam cele patru valize in masina, ne-am gasit si noi loc printre ele si am pornit catre Piracanga.

O scurta nota despre drumurile de aici.
Ni s-a spus ca statul Bahia, unde se afla satul Piracanga e unul din cele mai sarace si inapoiate state din Brazilia. Ca aici oamenii sunt asa si pe dincolo. Ca drumurile sunt praf. Ei bine… nu pot sa spun decat ca daca in Romania ar fi macar autostrazile cum e drumul asta de aici… ( un drum mic, neimportant, nici pe departe autostrada) Atasez o poza, judecati si singuri.

Ajungem in sfarsit in Piracanaga. Aici, soc total. Ne asteptam noi la ceva salbatic, jungla tropicala, izolare, case simple, insecte samd. Dar ce iti imaginezi, nu e intotdeauna acelasi lucru cu realitatea. Teoria si practica… Si realitatea asta ne-a izbit in plex, cu puterea valurilor oceanului care se afla la 100 m de casa noastra. Desi casele sunt destul de apropiate, la nu mai mult de 30-50 de metri una de alta, ai senzatia ca esti singur in jungla, datorita vegetatiei luxuriante si intimidante care le desparte. Practic, stand pe veranda casei noastre, casa de altfel nu numai frumoasa, dar si foarte bine utilata, nu vezi nimic in jur, decat vegetatie de tot felul. Si cerul deasupra. Ori pentru cineva invatat cu inghesuiala de blocuri, fie ele gri sau mai colorate, cu zgomotul si agitatia de la oras, cu televizorul care zumzaie undeva in background si cu mai stiu eu ce lucruri de la oras, toata linistea asta nu are cum sa nu te loveasca. Puternic. In plex. Trebuie sa recunosc, seara, am incecat amandoi un soi de spaima. Noroc ca eram obositi si s-a dizolvat repede intr-un somn adanc.

A doua zi insa, am descoperit ca te obisnuiesti destul de repede. Linistea e buna, lipsa agitatiei si alergaturii e si ea inca si mai buna. Sentimentul ca trebuie in permanenta sa “fii undeva” sa “faci ceva” lipseste aici cu desavarsire, activitatile noastre impartindu-se acum intre a pregati masa si a lenevi cateva ore in vre-un hamac, sau plaja si baie in ocean, ori dereticat prin casa. Asa ca odata socul trecut, incarcam acum sa ne revenim, sa exploram, sa rezolvam probleme practice cum ar fi internetul, de care nu beneficiem inca la noi in casa, ci doar la vecini, sa mergem la plaja si sa ne aruncam in valurile albastre, sa calcam nisipul alb si sa simtim natura care freamata in jurul nostru.


Si asa a trecut o saptamana. Desi nu stim cat o sa mai ramanem aici, poate o luna, poate zece. Oamenii sunt frumosi, odata ce incepi sa ii cunosti si sa ii intelegi, padurea e pur si simplu superba si plina de o energie pe care nu am mai simtit-o nicaieri, plaja e imensa, cu nisipul aproape alb si fin si e cat se poate de pustie, oriunde iti intorci privirea nu vezi nici un picior de om, iar oceanul… Nu pot sa il descriu decat ca fiind cat se poate de viu si plin de o personalitate inspaimantatoare. Valurile, care inteleg ca in perioada asta sunt considerate a fi destul de mici, sunt ca in zilele de steag rosu la Marea Neagra, daca nu chiar mai mari si au o forta la care nu ne asteptam. Am vazut soparle misunand pe poteci la tot pasul, am vazut cel mai frumos rasarit de soare din viata mea, m-am lasat tavalit de valurile puternice ale oceanului, am hranit maimute din mana, m-am minunat de sclipirea nevinovata din ochii copiilor de aici, si am invatat sa stau cu mine in liniste si sa pretuiesc momentul.

Sunt foarte multe de povestit. Revenim. Pe curand.

Piticul din mintile noastre.

Asa ca plecam. In Octombrie, sper cat mai la inceput. Pe 1 daca se poate. Nu de alta, dar saptamanile, lunile mult prea lungi care au trecut de cand visam la ziua cand vom pune piciorul in Brazilia sunt din ce in ce mai apasatoare. De parca in loc sa se scurteze, timpul se tot lungeste, nepasator, nesimtit.

Plecam intr-un eco-village din Bahia (asta fiind un stat pe coasta Braziliei) si dupa ce am pritocit ideea asta pe toate partile timp de mai bine de un an, pot sa spun ca totul pare de bine. Mai de bine chiar decat ne-am fi asteptat. Nu ca piticul ala uracios pe care il avem cu totii in strafundurile mintii nu ne-ar striga intr-una cat il tin puterile ca “n-are cum sa fie totul asa de bine” si ca “ceva-ceva tot trebuie sa fie si rau acolo”. Si striga bietul de el intr-una, ba din mintea mea, ba din a iubitei mele, ba din mintile amandurora. Si striga de toate, mai ceva ca un vanzator ambulant. “Daca nu o sa ne descurcam acolo?” “Daca oamenii din sat nu sunt asa draguti cum par?” “Da’ n-o sa ne plictisim? Si ce-o sa facem acolo?” “Da’ cat de dusi cu capul tre’ sa fiti sa lasati totul si sa o taiati asa, la capatul lumii?”
Si are un playlist lung piticul asta, si al naibii de talentat, dar uite ca invatam sa-l ignoram, sa-i spunem frumos sa se mai odihneasca si el, ca prea tipa intr-una de treizeci si mai bine de ani incoace. Invatam sa ne ingrijoram mai putin de un viitor care inca nici macar nu exista si sa ne bucuram de prezent. Invatam sa avem incredere, ca atunci cand nu te mai agati cu disperare de propriile spaime, nu numai ca viata devine mai usor de trait, dar Universul iti face si el cu mana, zambind. Invatam sa luam lucrurile unul cate unul, sa nu mai imaginam “scenarii” care de care mai fataliste, scenarii pe care unul mai pragmatic decat mine le-ar numi “precautie” sau “realitate”, dar pe care noi invatam sa le recunoastem ca fiind nimic mai mult decat ceea ce sunt: dejectiile unei minti invatate cu frica. Frica de ceilalti si de parerile lor, frica de viitor, frica de noi insine, frica de moarte si mai ales FRICA DE VIATA.

Prietenii si cunoscutii care afla ce si cum si unde vrem noi sa facem ne spun invariabil ca suntem curajosi sa o luam asa, de la capat. Dar dupa aproape 2 ani de asteptare, visare cu ochii deschisi, griji si planuri, noua nici macar nu ne mai pare asa o mare scofala, plecarea asta a noastra. Pesemne ne-am obisnuit cu ideea, putin cate putin, pana cand orice indoiala a fost inclocuita tot mai mult de o mare, mare nerabdare. Dar nu pot sa nu ma gandesc ca poate intr-adevar, daca nu ne-ar fi tinut in loc o caruta de probleme de rezolvat si am fi incercat sa plecam atunci cand ne-am fi dorit, adica mult mai devreme, poate ca am fi descoperit repejor ca de fapt n-avem curaj. Poate ca piticul si-ar fi facut mendrele si ne-ar fi convins ca e o nebunie si ca mai bine stam cuminti acasa, ca doar nu ne merge deloc rau. Si ca de ce nu ne luam si noi o casa, ca tot omul, pe credit, evident, ca doar bancile abia asteapta (sau cel putin asa era atunci), o masina la fel si tot asa pana la pensie? Ca asa face el, piticul. Stie sa se prefaca cu mult talent, sa se dea de toti peretii a disperare, sa implore, sa ameninte sau sa te sperie pur si simplu, sa te convinga ca el de fapt esti tu si ca ai face bine sa iti asculti “ratiunea”.

Mai e mult pana o sa stim cum sa-l dresam pe pitic. Sa-i dam o bomboana de rontait si sa-l trimitem cuminte intr-un ungher al mintii, unde sa stea singur si nebagat in seama pana cand se plictiseste si pleaca de tot. Dar uite ca pana una alta meciul asta l-am castigat noi. Plecam. In Octombrie. In Brazilia.